Asta e părerea mea, ce vreţi?

Trăim vremuri interesante. Iată o ştire pe care am citit-o de pe net http://seattletimes.nwsource.com/html/localnews/2003751274_redding17m.html Rev. Ann Holmes Redding este preot la biserica Episcopală St. Mark din Seattle. A absolvit Brown University, are două masterate si un Ph.D. în Teologia Noului Testament de la Union Theological Seminary din New York. Se declară a fi şi creştină şi musulmană. Musulmană este de 15 luni. Creştină de peste 20 de ani. Vă las să citiţi voi ştirea din Seattle Times. Eu însă vreau să mă dumiresc un pic. Cum poţi fi şi creştină şi musulmană? În acelaşi timp? Cum a ajuns Ann Holmes Redding la această situaţie contradictorie? În primul rând a declarat că ea nu a crezut în divinitatea lui Isus. Iar apoi, nu a crezut în păcatul originar şi în poluarea pe care a adus-o în viaţa fiecăruia. Aceste două mari erezii, au condus-o la islam care nu crede că Isus este divin şi nu crede că oamenii se nasc păcătoşi, ci ei se nasc cu o înclinaţie de supunere faţă de Allah. În Islam, Adam şi Eva au păcătuit dar apoi s-au rugat pentru iertare şi Allah i-a iertat. Adam a fost primul profet al lui Allah. Această "păstoriţă" a bisericii episcopale nu a putut accepta aceste două adevăruri care sunt fundamentale în creştinism. Soluţia? Este aceeaşi pe care mulţi o aleg şi astăzi. Mergem la super-market şi ne cumpărăm ce vrem. Punem în coş un pic şi din creştinism, şi din islam, şi din păgânism, şi de la carismatici, şi ceva dulce, şi ceva acru, şi ce amar....că doar Biblia spune "cercetaţi toate lucrurile şi alegeţi ce este bun". Şi dacă cineva "îndrăzneşte" să ne spună că nu se potriveşte "perele" cu "murăturile".....intrăm în defensivă şi îi spunem pe un ton tăios: "ce vreţi? aşa îmi place mie!" iar în faţa acestui argument, ne aşteptăm să nu mai fie nici o replică! Este argumentul suprem! Astăzi, religia nu este un set de credinţe despre ceea ce este adevărat şi fals. Religia este o preferinţă, o alegere. Noi credem în ce ne place. Credem ce vrem să credem. Când nu există adevăruri absolute, intelectul face loc voinţei. "Îmi place cântarea asta!" .... de ce oare ? "Nu îmi place predica asta!"...de ce oare? Religiile postmoderne nu cer evidenţe sau dovezi. Dacă îţi place şi vrei să fie adevărat pentru tine, acesta este singurul criteriu în alegerea religiei. Moralitatea este o chestiune de dorinţă. Ce aleg eu şi ce îmi place mie, nu este numai adevărat ( pentru mine) dar este şi corect (pentru mine). Nimeni nu are dreptul să "judece" alegerile mele. Avem o generaţie care nu mai este interesată de argumente cerebrale, gândire liniară, sisteme teologice...ci vor experienţe, senzaţii. Avem tot mai multe opinii personale. "asta e părerea mea, frate" "Dar, uite ce spune Biblia..." "poate aşa o fi... dar asta e părerea mea". Nu avem nevoie de păreri personale . Avem nevoie de CONVINGERI! iar convingerile sunt bazate pe Adevărul care nu se schimbă a Scripturilor. Pentru că nu ştim ADEVĂRUL, de aia avem atât de multe opinii personale. Nu poţi fi şi creştin şi musulman. Nu poţi crede în Biblie şi în reîncarnare. Nu poţi merge şi în cor şi la discotecă. Nu poţi merge şi după Dumnezeu şi după lume. DA! Pur şi simplu NU SE POATE! Şi nici nu contează ce părere ai despre asta! Contează însă ce spune Biblia: "Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evangheliei. Nu dor că este o alăt Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de ceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!" ( Galateni 1:6-8 ). Doamne, nu ne lăsa să avem opinii. Ajută-ne să avem ....CREDINŢĂ! CREDINŢA CARE NU DĂ ÎNAPOI!

Tata

Ieri în biserică am onorat prezenţa taţilor. Este binecuvântarea Domnului să ai un tată. Azi am vrut să vorbesc cu tatăl meu. Nu am putut pentru că este plecat. Unde? În Ucraina. În misiune. Merge acolo în fiecare lună pentru a-i ajuta pe fraţii care au cerut ajutor. Şi sunt mândru de tatăl meu. Îmi amintesc de vremurile când tata mă lua cu el la serviciu şi mă lăsa să apăs pe butoane. Un singur buton pe care îl apăsam pornea o imensă turbină de epurare a apei. Acolo lucra tata pe vremea aceea. Dar o dată cu apăsarea butonului inima mea devenea o imensă turbină a bucuriei. Tata era cu mine! Mă lua cu el. Am fost primul ucenic al lui în meseria de zugrav. Ce? Nu vă vine să credeţi? Nu vă doresc să aflaţi durerea unui strop de var căzut în ochi. Auuuuu! Petrecea timp cu mine. Aşa am învăţat să fac şi eu cu fiul meu. Îl iau cu mine şi îl las să apese pe butoane. Îl iau cu mine la biserică şi la întâlnirile cu fraţii şi surorile. L-am învăţat să spună "pace" şi să dea mâna cu fraţii. De multe ori simt că mă încurcă, dar mă pocăiesc repede de gândul acesta pentru că ştiu că timpul petrecut cu el se va transforma într-o zi în ......ÎNCREDERE! Doamne, ai milă de fii noştri! Doamne, binecuvântă părinţii noştrii!